Jesus – the good, the bad, the ugly

Jesus – the good, the bad, the ugly

The good: Dacă scurmi suficient şi ignori de 10 ori mai mult din “cuvântul Domnului” o să găseşti şi valori seculare pozitive, cum ar fi:
- toleranţa
- pacifismul
- respingerea ritualurilor seci şi a autorităţilor religioase, promovate de religia organizată
- reducerea religiei la nişte principii de comportament civilizat
Dacă le aplici doar pe astea în viaţă şi ignori ipocrizia, bigotismul, făţărnicia şi alte trăsături specifice credincioşilor, atunci ai putea fi un cetăţean model.

It’s not really that impressive though, because:

[..] people with no religious affiliation were also much less likely to be prejudiced than individuals showing modest levels of commitment to their faith, those who attend services monthly or less.

The bad: Din punctul precedent ai putea crede că Jesus was a pretty decent guy, însă iluzia asta se spulberă când realizezi că Iisus este cel care a adus osânda veşnică în discursul religios.
Înainte de creştinism, păcătoşii şi necredincioşii sufereau mânia lui Yehova doar în timpul vieţii, pe când acum pedeapsa este eternă, iar judecata definitivă. Tough shit.

Ce zeu mărunt e ăla care cere venerare necondiţionată din partea furnicilor, oferind ca unică alegere închisoarea şi tortura eternă?
Certainly not one I’d worship and most likely one who is made-up.

The ugly:
(1) Majoritatea credincioşilor habar nu au şi nu sunt interesaţi de religie.
Eu, ca ateu şi anti-teist convins ştiu mai multe despre religia lor decât ştiu ei (de-asta o şi resping, doh).
Pentru ei creştinismul e ceva dat – nu un sistem de valori ci un set de credinţe, ritualuri şi obiceiuri ce trebuie practicate fiindcă “aşa face toată lumea”, o etichetă, o uniformă.
Sistemul ăsta cu etichete şi uniforme e ceva perfect natural, moştenit din epoca omului primitiv şi arată care-i “de-al lor” şi “care-i de-al nostru”, adică arată la care poţi să îi dai în cap acum şi la care nu.
Sure, it’s natural, but don’t try to call it a virtue.

(2) Nu e o virtute să fii credincios.
A “crede” pur şi simplu e un act pasiv; credinţa nu cere implicare, doar docilitate şi ascultare.
Majoritatea credincioşilor nu au avut niciun cuvânt de spus (sunt aşa cum sunt fiindcă au fost crescuţi şi educaţi într-o anumită parte a lumii).

Chiar dacă au rafturile îndoite de cărţi de rugăciuni, iar creierul îndoit de pasaje biblice, tot n-o să se schimbe realitatea şi anume că aceşti oameni n-au avut de ales.
În aceeaşi categorie intră şi “credinţa” îmbrăţişată în momente de criză (moartea celor dragi, boli sau diverse probleme psihice şi emoţionale).

Nu departe de cei de mai sus se află cei convertiţi sub influenţa unui vorbitor priceput (predicator, guru, whatever).
Think about it like this:
În acelaşi mod în care un speaker motivaţional îl poate face pe om să creadă că nimic nu îi este imposibil de realizat, tot aşa un predicator îl poate convinge pe om de realitatea mesajului său, oricât de absurd ar suna. *
Unde-i aportul personal?
Oratoria e arta sculptării în psihicul uman, iar singurul merit al pietrei e uşurinţa cu care se modelează voinţei artistului.
Probabil perseverenţa în credinţă merită ceva credit, dar asta nu înseamnă că credinţa aia e adevărată.

Singurul caz în care te poţi numi credincios, zic eu, e cazul în care ai luat o decizie conştientă, preferabil împotriva dorinţei familiei (că doar aşa spune Iisus in Luca 14:26, nu?), dar asta tot nu înseamnă că a fost o decizie bună sau deşteaptă.
Titz.

(3) Teologia nu = filosofie.
Teologia nu necesită o înţelegere profundă a lumii în care trăim, ci e mai mult o artă literară.
Basically, you make shit up and make your “god” into anything you want it to be.
E uimitor cum Biblia poate justifica atât atrocităţi cât şi sacrificii, and yet people still take it as truth. This, my friends, makes the holy books works of art from a certain point of view.
Din nou, asta nu înseamnă că sunt adevărate sau că e înţelept să urmezi ce scrie acolo; quite the opposite.

(4) Credincioşii nu se compară cu fondatorii.
Credeţi că credincioşii (în special fanaticii) sunt puţin loviţi în aripă? Atunci imaginează-ţi cum erau fondatorii, sau toţi aceia numiţi “sfinţi”!
In mod normal credinţa în lucruri imaginare, negarea realităţii şi auzitul vocilor îţi rezervă doar un pat la sanatoriu, însă în religie ăsta e un criteriu pentru venerare şi respect! Doar asta ar trebui să dea de bănuit unui necunoscător că ceva îi fucked up. Dacă credinţa în lucruri imaginare, auzitul vocilor, negarea realităţii şi certitudinea cunoaşterii unei realităţi alternative nu se califica ca boală mentală, atunci ce se mai poate califica ca boală mentală, şi de ce?** Mă refer la acea certitudine pe care o are şi un om hipnotizat sau sub efectul drogurilor, fiindcă în fond şi la urma urmei, credinciosul e sub influenţa celui mai puternic drog: religia.

Unii vor sări imediat cu precizarea că şi ateismul raţional ar fi de fapt o religie şi că nu-i cu nimic mai bun decât celelalte religii.
Well, ateismul devine o religie doar dacă abrogăm gramatica, iar cuvintele îşi pierd sensul, caz în care nu mai are rost să purtăm vreo discuţie.
Dacă ateismul e o religie, atunci întreb eu: care-i zeul pe care îl venerăm necondiţionat şi mai important, care e zeul care ne va pedepsi dacă n-o facem?
Ştiinţa? N-o venerăm, doar o respectăm şi n-o respectăm necondiţionat, ci o respectăm pentru toate cunoştiinţele dobândite prin ea.
Nu ne pedepseşte dacă ne îndoim, ba scepticismul e chiar una din poruncile Sale!
Amen.

* În cazul religiilor, cu cât mai absurd, cu atât mai bine! Dacă omul nu pricepe, e dovadă a limitării sale omenesti şi a măreţiei zeului, nu? Încurcate sunt căile Domnului, zice popa, şi vai câte “mistere” are Dumnezeu ăsta…

** For example, a 1994 Koenig paper notes that “Several studies have reported an association between psychiatric disorder and religious affiliation, with the rates of disorder highest among non-mainline Protestant religious groups”. Another Koenig study ignored in his review showed that the likelihood of major depression among highly religious Pentecostals was three times greater than among persons who said they had no religious preference. Other investigators have also shown that the religious are frequently among the lowest in mental health.